Homo cordis absconditus

Gasirea omului ascuns in strafundul inimii, asa cum frumos spunea Sfantul Apostol Petru, este o grea misiune in zilele noastre involburate...
Inainte de a-i descoperi pe semenii nostri ar trebui sa incepem cu noi insine. Asa am putea gandi si actiona in armonie cu legile divine si viata noastra ar fi mai buna, mai apropiata de spiritual, de energiile celeste si mai putin de materialul imediat, de energiile telurice.
Una din caile de autoredescoperire este reprezentata de icoane.
Atunci cand suntem dezorientati, tristi, insingurati, cand ne simtim neiubiti, cand am vrea sa spunem celor din familie sau celor pe care ii consideram apropiati ce ne doare, dar ei nu au timp, coplesiti de problemele zilnice, de alergatura lor de multe ori inutila, in cautarea marelui Nimic, exista un loc unde cu siguranta vom fi ascultati: Biserica.
Iar acolo se afla icoanele. Ele au timp sa ne asculte intotdeauna si sa ne faca legatura cu planul Divin.
In jurul anilor 900 icoanele isi regasesc locul de ferestre ale Absolutului, locul unde spatiul si timpul nu mai au granite.
Intr-o icoana, trecutul, prezentul si viitorul coexista, spatiul nu mai are limite, putem avea o privire spre pretutindeni, concentrata direct in fata privitorului. Icoana este bidimensionala, organizarea picturala se face pe inaltime, punctele de fuga sunt anihilate, liniile nu se intalnesc in adancime, intr-un spatiu tridimensional, ci in fata credinciosului, perspectiva se rastoarna si nu mai e ca la un tablou cu tema religioasa in spate, ci in primul plan.
Personajele centrale ale icoanelor te privesc drept in fata, cu ochi imensi, patrunzatori, picurandu-ti in suflet lumina lor Divina ce se impleteste cu aceea pe care uneori ai si uitat ca o porti in faptura ta.
Icoana te lasa sa intrezaresti un pic din lumea de DINCOLO, lumea cea adevarata.
Realitatea noastra creata,umanizata, e mereu relativa,trunchiata si trecuta prin subiectivitatea fiecarui individ si reprezinta o bucatica din ceea ce inseamna Dumnezeu ca Absolut, ca Infinitate Creatoare.
Nesiguranta noastra provine din pierderea conexiunii cu Dumnezeu, inteles drept singura Certitudine Absoluta.
Nici un om nu e singur daca mai are cordonul ombilical ce il leaga de Creatorul sau Divin.
Desi pare ciudat, icoana este tocmai un mijloc de a trece mai presus chiar de icoana respectiva, este un vehicul care ne teleporteaza nu in exterior,in Univers, ci intr-un loc mult mai apropiat si de aceea mult prea des uitat, in strafundurile sufletului nostru.
Pentru ca fiecare il continem pe Dumnezeu, asa cum Dumnezeu ne contine pe noi toti.
In momentul cand devenim constienti de acest lucru intelegem ca avem o mare responsabilitate, care decurge din obligatia de a nu ne nega lumina pe care trebuie sa o imprastiem in jurul nostru.
Icoana este o copie in cautarea modelului arhetipal, calauzindu-l pe privitor pe adevaratul drum spre lumina si alungand tenebrele Intunericului cel datator de teama si de singuratate.
Lumea icoanei este orientata spre om: personajele sunt intrupate, dar fiind vorba de fiinte de lumina, contururile trupurilor sunt trasate doar, pentru a fi mai usor citibile.
Intalnim in icoane uneori si peisaje, dar nu e vorba de peisaje terestre, ci de Absolut, de energii ce se pot intrupa intr-o infinitate de forme.
Avand in suflet un graunte de divinitate, putem fi la randul nostru creatori la scara mai mica.
Iar icoanele ne deschid fereastra spre noi insine, spre cei adevarati, eliberati de orice bruiaje exterioare si efemere.